Nota 6

Două întâmplări la cinema. Ne uitam frumos la film, trecuse deja vreo oră, timp în care un grup hazliu de ”băeți” își exprimase constant admirația pentru peliculă, hăhăind, explicându-și unul altuia scenele și mai ales completând cu inspirație replicile actorilor. Prinzând un moment, am completat la rândul meu o replică de-a unuia cu: „Ai putea de asemeni să mai și taci.”; lucru ce, surprinzător, chiar s-a întâmplat într-o oarecare măsură. Ultimul cuvând l-au avut însă tot ei, pentru că la final au ținut să-mi precizeze că dacă vreau liniște în sală ar trebui să merg la teatru!

A doua. La un scaun depărtare, un cuplu se simte foarte bine și relaxat la cinema. Adică oamenii se simt ca acasă, vorbesc să se audă (nu doar între ei) și desigur, își explică unul altuia filmul și completează cu umor sau cu înțelepciune replicile actorilor. Rulase mai bine de jumătate din film când, exact!, prind un moment și le spun, imitând involuntar un zâmbet ala Razvan Vasilescu în Balanța: „Știți că nu sunteți singuri aici, nu?” El dintre cei doi se uită interzis la mine, trece rapid printr-un moment de indecizie, după care mormăie ușor: „Bine…” și tace cu greu și cu pufneli până la final.

Ce învățăm noi de aici? Cumva că ”băeții” sunt obișnuiți cu sala de teatru și cu eticheta lojei? Sau că cinefilul de Mall intră în pământ de rușine la prima observație? Mai degrabă nu. Cu ceva ani (buni) în urmă, auzeam replica aceasta cu teatrul pe stadion, atunci când vreun nemulțumit care privea liniștit la meci de pe scaun atenționa pe altul mai agitat din față. Liniștitul se trezea rapid admonestat cu un clasic: ”Aici ești pe stadion, la meci, nu la teatru (sau la șah!)! Mergi la teatru daca vrei liniște!” Cum ar veni, stadionul de pe vremuri a devenit sala de cinema de acum. La cinema e foarte normal să vorbești cu voce tare. Noi ăștia care suntem deranjați de treaba asta suntem cei inadaptați timpului prezent. Norma s-a schimbat. Așa înțeleg și perplexitatea celui din întâmplarea a doua. Cel mai probabil, omul nici măcar nu-și pusese problema că dacă vorbește tare în sală, așa cum ar face-o acasă, deranjează în vreun fel. Reacția i-a fost retezată de motivul atenționării, nu de atenționarea în sine.

Altfel, e frumos la cinema, iar dacă se va face prea întuneric în sală (ca pe vremuri) nu vom mai avea niciun motiv de teamă; ecranele luminate ale telefoanelor ne vor salva.

Reclame

”Lift the veil of shade forever”

Uneori, mai ales iarna, mă „lovește” serios câte o trupă pe care am ascultat-o mai degrabă întâmplător până la acel moment. Orphaned Land face o muzică specială, fapt pe care l-am aflat cu adevărat abia de curând, deși eram demult conștient de existența formației israelite. Ba chiar am și văzut-o de două ori în concert live. Chestiunea e că nu poți fi mereu complet conștient de ceea ce se întâmplă în jurul tău. Dacă ar fi așa, am fi cu toții niște genii și niște super erudiți; iar odată cu asta, probabil că rar am mai avea parte de surpriză, de entuziasm și de senzație de nou.

Orphaned Land, cu Kobi Farhi în frunte, a scos luna trecută un nou album, Unsung Prophets & Dead Messiahs. L-am ascultat de câteva ori, încă îl mai ascult și înțeleg tot mai clar că devine un clasic în lista cu preferințe muzicale proprii. Am mai avut de câteva ori acest sentiment și cu alte albume sau trupe și de fiecare dată realizez că nu e vorba doar despre bucuria experienței muzicale (în sensul ei prim, estetic). Fiecare trupă serioasă ascunde în spatele său o lume, clădită pe viețile, pe credințele și pe mesajul oamenilor ce creează muzica respectivă. Asta descoperi cu adevărat atunci când pici în momentul potrivit pe o muzică. De altfel, cred că în felul acesta trebuie în general să ne apropiem de orice creație artistică. Înainte de a ne apuca să judecăm, să criticăm, să valorizăm, să categorisim, în fine, să ne exprimăm o opinie, trebuie mai întâi să înțelegem ceva din ceea ce ni se dă. Este mai sănătos și mai util. Nu de asta există pe lume cărți, muzică, filme și altele asemenea? Anume, în primul rând, pentru a afla ceva din ele, ceva nou? Ceva despre care noi știm evident mai puțin, de vreme ce altcineva a avut inspirația și curajul să dea formă și expresie unor gânduri, trăiri sau realități. Spun asta în contextul acesta actual în care se aruncă peste tot cu opinii, critici și judecăți de valoare despre filme (nevăzute), cărți (necitite) sau muzici (neascultate). Cunosc pe unii care s-ar opri la simpla informație că Orphanel Land este o trupă israelită… De când a devenit opinia personală (cu orice preț) mai importanță decât cunoașterea în sine?

De fapt, rândurile acestea nu se doresc a fi o recenzie propriu-zisă a noului album Orphaned Land. Muzica este un pretext pentru dezvăluirea unei lumi, așa cum ascultarea discului a fost pentru mine pretextul de a (re) descoperi această trupă aparte; aparte prin sound-ul ei, prin complexitatea muzicală, prin originalitatea sa, prin vocea și personalitatea lui Kobi Farhi, prin mesajul său pacifist și unificator pentru cele trei religii Avraamice (islam, iudaism, creștinism). Apropo, nu sună cel puțin curios că o trupă metal este cea care promovează mesajul (ce ar trebui să fie) esențial pentru orice religie?

Există și două videoclipuri de promovare a albumului: Like Orpheus, We Do Not Resist.

Recomand toate albumele Orphaned Land, ultimele trei sau patru fiind excelente. De altfel, cred că nu va fi prima dată când voi scrie aici despre muzica Orphaned Land.

Nota 5

Zilele trecute, ascultând o declarație a unui antrenor de fotbal autohton, m-a lovit o mare descoperire! Am înțeles ce e de fapt cu acest omniprezent și gogoman ”ca și”. Nu e vorba că nu aș fi priceput până acum că e folosit în mod eronat în locul lui ”ca”, pentru a evita vreo cacofonie (în cazul cel mai fericit!) sau, mai nou, pentru a arăta un soi de eleganță (!) în exprimare. Problema de fapt nu e ”ca și”-ul în sine (sigur că e, dar altceva vreau să subliniez aici), ci ”ca”-ul; mai exact, ceea ce ascunde el, adică obișnuința de a vorbi mult și aiurea. Problema o reprezintă tautologia, pleonasmul, cercul vicios al ideilor puține și al cuvintelor multe, precum și neînțelegerea contextului în care te afli și în care dai drumul la gură.

Antrenorul în cauză declara ceva de felul: ”Noi, ca și echipă de fotbal, ne-am exprimat bine pe teren, am făcut pressing etc. etc.” Că trebuia spus ”Noi, ca echipă…” e clar. Totuși, de ce nu a simplificat lucrurile și nu a spus doar: ”Echipa noastră s-a exprimat bine pe teren…”? În plus, nu erau clare contextul și calitatea în care vorbea el, un antrenor după un meci de fotbal? Ce nevoie mai era să specifice că ei ”ca și” echipă, au făcut și au dres? Doar nu a venit omul acolo în calitate de vânzător de lemne și, ca să nu fie neînțelegeri și discuții, a subliniat că ei au făcut ce au făcut pe teren ”ca și” echipă, nu ca ucenici în tăiatul lemnelor!

Evident, nu vreau să surprind aici obtuzitatea unui antrenor de fotbal. El e doar o ”victimă a vremurilor”. Alături de el stau și alte personaje, mult mai titrate. Mă întreb doar ce nevoie e, în general, să specificăm diverse ”treburi”, atunci când e suficient să conștientizăm de ce și în ce calitate vorbim? Că doar nu vorbim așa, la un perete care nu are niciun fel de coordonată spațio-temporală. Așadar, greșeala gramaticală evidentă a acestui ”ca și” este dublată de nevoia doctă (!?) de a se stabili poziții și calități atunci când nu este cazul și, mai ales, de a complica absolut inutil exprimarea în limba română. ”Eu, ca și pădurar, tai lemne” ar trebui să fie un banal ”Eu sunt padurar. Tai lemne. (eventual!)”, Eu, ca și om, mânânc un miel” este de fapt ”Eu mânânc un miel”, ”Noi, ca și echipă de fotbal, am jucat fotbal” este ”Noi am jucat fotbal”, ”Eu, ca și…nimic” este de fapt un simplu ”Eu”.

Nota 4

Revin la subiectul activității de bază a românului modern, anume comentariul critic și datul cu părerea neavizată, cu un „studiu de caz” pe tenis.

Din punctul meu de vedere, Cupa Davis și Fed Cup sunt niște competiții complet depășite pentru tenisul din zilele noastre. Mai mult încurcă programul jucătorilor mari și de multe ori nici nu este propriu-zis vorba despre o competiție, multe dintre întâlniri fiind complet dezechilibrare. Tenisul nu este un sport în care ideea de competiție inter-țări să aducă în sine plus-valoare. Ca să nu mai spun că nici reacțiile și atitudinile „patriotice” nu mi se par prea potrivite pentru atmosfera și esența acestui sport. Până acum vreo 30-40 de ani, Cupa Davis era o competiție încă relevantă, în contextul în care numărul turneelor era mai redus decât astăzi. De asemenea, înainte de ’89, importanța Cupei Davis era la noi umflată și de stat. Îmi aduc aminte că Ilie Năstase menționa în cartea sa autobiografică faptul că singura lui obligație cu adevărat serioasă față de stat era să participe mort-copt la orice meci de cupă Davis; de acest aspect fiind oarecum condiționată și libertatea sa de a se plimba fără griji prin lume.

Tenisul nu este un sport de masă la noi. Sporturile populare sunt în general cele de echipă, în cadrul acestora competițiile cele mai importante fiind cele inter-țări. Populară mai e și gimnastica și de aici importanța pe care o oferă românii Jocurilor Olimpice. Cine urmărește tenisul în mod constant știe că Fed Cup, Cupa Davis, chiar și Jocurile Olimpice sunt competiții mai degrabă secundare, adevăratele Campionate modiale find Grand Slam-urile și turneele de Masters/ Premier Mandatory. Este de ajuns să urmărești o etapă de Cupa Davis ca să vezi că jucătorii de top participă mai degrabă întâmplător la această competiție. În acest context, românii oferă o prea mare importanță acestui tip de competiții inter-țări. Oamenii fac în mod natural și neinspirat transferul unor criterii venite din fotbal, handbal etc. în lumea tenisului. De aici și derapajele ce apar invariabil în comentarii și în reacții, mai ales pe rețelele de socializare, atunci când un jucător sau altul decide să treacă peste Davis sau Fed Cup. Este vorba despre o neadaptare la specificul lumii tenisului. O sursă a acestor derapaje o constituie și presa „mare” de sport din România, care preferă să promoveze toate can-can-urile și subiectele cu potențial conflictual, în loc să explice și să clarifice toate aceste lucruri care țin de specificul acestui sport. Poate că asta nu va duce neapărat la eliminarea tuturor inepțiilor și a reacțiilor absurde care apar pe net la adresa lui Halep sau a altor jucători de tenis români, dar măcar va elimina „scuza” neinformării, astfel încât prostia sau ticăloșia să se dezvăluie în puritatea lor.

Nota 3

Spunem mereu că unul sau altul ne-a influențat viața, cariera, opera, felul de a gândi, însă acest tip de omagiu este ușor abstract, poate chiar formal. Nu spun că e și anormal. E greu să pui degetul și să spui: Iată! Aici e influența! Sau poate că nu e atât de greu.

Am aflat de Neagu Djuvara în clasa a XII-a, când mă pregăteam să dau Bac-ul la istorie. Citeam despre și memoram evenimente, ani, războaie, domnitori, regi și bătălii decisive. Lipsea însă povestea, acel ceva care să lege în capul meu toate aceste informații. Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri ne-a oferit, atât mie, cât și altor colegi, această necesară poveste; cu toate că nu eram foarte încurajați să citim ce era în afara materiei. Mi-au lipsit 15 sutimi ca să iau notă maximă la istorie. Greșisem un răspuns la un exercițiu de tip grilă.

Acum două ierni am făcut un drum cu autocarul până în Polonia. Frig, oboseală, noapte continuă. Aveam însă pe telefon audio-book-ul Istoria Românilor. Cu căștile pe urechi și cu ochii la munții împăduriți și ninși de pe drum, bătăliile lui Decebal, Ștefan sau Mihai căpătau din nou sens. Povestea revenise, iar vocea lui Moș Neagu încălzea.

 

Nota 2

Am fost de câteva ori la proteste, însă nu sunt nici pe departe un protestatar die hard. Ceva nu imi place în ideea de protest. Pare o „soluție tardivă”, chestiune ce mereu m-a enervat, anume acest sentiment frustrant al greșelii care nu mai poate fi îndreptată. Pe de o parte, am ieșit dintr-o anumită solidaritate cu unii prieteni și în sens mai larg, cu spiritul generației mele; pe de altă parte, am ieșit ca reacție la bagatelizarea acestui fenomen de către oamenii politici aflați la putere. „Au fost aduși cu autocare, au fost plătiți, sunt iradiați psihotronic”… orice explicație de felul acesta este mai acceptabilă decât acceptarea realității. O realitate care nu are nevoie de o contextualizare „metafizică”. Este vorba despre ceva mult mai simplu: unii oameni în țara asta sunt nemulțumiți și semnalează niște probleme. Că au sau nu au dreptate, că sunt sau nu reprezentativi, cei care ne conduc trebuie sa îi ia în seamă, nu să le minimalizeze acțiunile și să îi ignore pe motive irelevante (comparații cantitative, apartenența socială, politică, vârsta, „nivelul de informare”). Este o eschivă în fața răspunderii. Asta deranjează cu adevărat și asta creează reacție. Mă irită, pur și simplu mă irită să văd moacele sătule, obosite și superioare ale acestor oameni, care își afirmă cu nonșalanță ignoranța și durerea în dos. Ca să nu mai vorbesc despre discursurile cu limbaj limitat, precum și reacțiile previzibile și lipsite de o minimă activitate cognitivă. Toate afișate ca expresii ale puterii. Dacă te-ai simțit vreodată îmbogățit citind niște cărți sau ascultând o muzică bună, dacă ți-ai asumat niște responsabilități pentru ce-ai făcut sau nu ai făcut în viața asta, dacă ai luat niște decizii cu simț de răspundere și altele asemenea, nu ai cum să îți spui că suntem bine, că totul e bine în cea mai bună din lumile posibile.

Nota 1

Lumea scrie în prostie pe Facebook și, mai ales, comentează orice face, spune și își asumă altcineva, celălalt. Cine sunt toți oamenii aceștia care comentează zi și noapte, oamenii aceștia care au păreri și credințe, oamenii aceștia care simt ca pe o mâncărime acută nevoia de a se exprima, nevoia de reacție? Când mai ai timp să faci și altceva dacă intri mereu în discuții, dacă ai reacție la orice și păreri despre orice? Când mai muncești, când mai ai răgazul să gândești tot ceea ce afli, vezi și citești? Unde se duce toată informația, dacă o risipești în comentarii și păreri personale?