Nota 4

Revin la subiectul activității de bază a românului modern, anume comentariul critic și datul cu părerea neavizată, cu un „studiu de caz” pe tenis.

Din punctul meu de vedere, Cupa Davis și Fed Cup sunt niște competiții complet depășite pentru tenisul din zilele noastre. Mai mult încurcă programul jucătorilor mari și de multe ori nici nu este propriu-zis vorba despre o competiție, multe dintre întâlniri fiind complet dezechilibrare. Tenisul nu este un sport în care ideea de competiție inter-țări să aducă în sine plus-valoare. Ca să nu mai spun că nici reacțiile și atitudinile „patriotice” nu mi se par prea potrivite pentru atmosfera și esența acestui sport. Până acum vreo 30-40 de ani, Cupa Davis era o competiție încă relevantă, în contextul în care numărul turneelor era mai redus decât astăzi. De asemenea, înainte de ’89, importanța Cupei Davis era la noi umflată și de stat. Îmi aduc aminte că Ilie Năstase menționa în cartea sa autobiografică faptul că singura lui obligație cu adevărat serioasă față de stat era să participe mort-copt la orice meci de cupă Davis; de acest aspect fiind oarecum condiționată și libertatea sa de a se plimba fără griji prin lume.

Tenisul nu este un sport de masă la noi. Sporturile populare sunt în general cele de echipă, în cadrul acestora competițiile cele mai importante fiind cele inter-țări. Populară mai e și gimnastica și de aici importanța pe care o oferă românii Jocurilor Olimpice. Cine urmărește tenisul în mod constant știe că Fed Cup, Cupa Davis, chiar și Jocurile Olimpice sunt competiții mai degrabă secundare, adevăratele Campionate modiale find Grand Slam-urile și turneele de Masters/ Premier Mandatory. Este de ajuns să urmărești o etapă de Cupa Davis ca să vezi că jucătorii de top participă mai degrabă întâmplător la această competiție. În acest context, românii oferă o prea mare importanță acestui tip de competiții inter-țări. Oamenii fac în mod natural și neinspirat transferul unor criterii venite din fotbal, handbal etc. în lumea tenisului. De aici și derapajele ce apar invariabil în comentarii și în reacții, mai ales pe rețelele de socializare, atunci când un jucător sau altul decide să treacă peste Davis sau Fed Cup. Este vorba despre o neadaptare la specificul lumii tenisului. O sursă a acestor derapaje o constituie și presa „mare” de sport din România, care preferă să promoveze toate can-can-urile și subiectele cu potențial conflictual, în loc să explice și să clarifice toate aceste lucruri care țin de specificul acestui sport. Poate că asta nu va duce neapărat la eliminarea tuturor inepțiilor și a reacțiilor absurde care apar pe net la adresa lui Halep sau a altor jucători de tenis români, dar măcar va elimina „scuza” neinformării, astfel încât prostia sau ticăloșia să se dezvăluie în puritatea lor.

Anunțuri

Nota 3

Spunem mereu că unul sau altul ne-a influențat viața, cariera, opera, felul de a gândi, însă acest tip de omagiu este ușor abstract, poate chiar formal. Nu spun că e și anormal. E greu să pui degetul și să spui: Iată! Aici e influența! Sau poate că nu e atât de greu.

Am aflat de Neagu Djuvara în clasa a XII-a, când mă pregăteam să dau Bac-ul la istorie. Citeam despre și memoram evenimente, ani, războaie, domnitori, regi și bătălii decisive. Lipsea însă povestea, acel ceva care să lege în capul meu toate aceste informații. Scurtă istorie a românilor povestită celor tineri ne-a oferit, atât mie, cât și altor colegi, această necesară poveste; cu toate că nu eram foarte încurajați să citim ce era în afara materiei. Mi-au lipsit 15 sutimi ca să iau notă maximă la istorie. Greșisem un răspuns la un exercițiu de tip grilă.

Acum două ierni am făcut un drum cu autocarul până în Polonia. Frig, oboseală, noapte continuă. Aveam însă pe telefon audio-book-ul Istoria Românilor. Cu căștile pe urechi și cu ochii la munții împăduriți și ninși de pe drum, bătăliile lui Decebal, Ștefan sau Mihai căpătau din nou sens. Povestea revenise, iar vocea lui Moș Neagu încălzea.

 

Nota 2

Am fost de câteva ori la proteste, însă nu sunt nici pe departe un protestatar die hard. Ceva nu imi place în ideea de protest. Pare o „soluție tardivă”, chestiune ce mereu m-a enervat, anume acest sentiment frustrant al greșelii care nu mai poate fi îndreptată. Pe de o parte, am ieșit dintr-o anumită solidaritate cu unii prieteni și în sens mai larg, cu spiritul generației mele; pe de altă parte, am ieșit ca reacție la bagatelizarea acestui fenomen de către oamenii politici aflați la putere. „Au fost aduși cu autocare, au fost plătiți, sunt iradiați psihotronic”… orice explicație de felul acesta este mai acceptabilă decât acceptarea realității. O realitate care nu are nevoie de o contextualizare „metafizică”. Este vorba despre ceva mult mai simplu: unii oameni în țara asta sunt nemulțumiți și semnalează niște probleme. Că au sau nu au dreptate, că sunt sau nu reprezentativi, cei care ne conduc trebuie sa îi ia în seamă, nu să le minimalizeze acțiunile și să îi ignore pe motive irelevante (comparații cantitative, apartenența socială, politică, vârsta, „nivelul de informare”). Este o eschivă în fața răspunderii. Asta deranjează cu adevărat și asta creează reacție. Mă irită, pur și simplu mă irită să văd moacele sătule, obosite și superioare ale acestor oameni, care își afirmă cu nonșalanță ignoranța și durerea în dos. Ca să nu mai vorbesc despre discursurile cu limbaj limitat, precum și reacțiile previzibile și lipsite de o minimă activitate cognitivă. Toate afișate ca expresii ale puterii. Dacă te-ai simțit vreodată îmbogățit citind niște cărți sau ascultând o muzică bună, dacă ți-ai asumat niște responsabilități pentru ce-ai făcut sau nu ai făcut în viața asta, dacă ai luat niște decizii cu simț de răspundere și altele asemenea, nu ai cum să îți spui că suntem bine, că totul e bine în cea mai bună din lumile posibile.

Nota 1

Lumea scrie în prostie pe Facebook și, mai ales, comentează orice face, spune și își asumă altcineva, celălalt. Cine sunt toți oamenii aceștia care comentează zi și noapte, oamenii aceștia care au păreri și credințe, oamenii aceștia care simt ca pe o mâncărime acută nevoia de a se exprima, nevoia de reacție? Când mai ai timp să faci și altceva dacă intri mereu în discuții, dacă ai reacție la orice și păreri despre orice? Când mai muncești, când mai ai răgazul să gândești tot ceea ce afli, vezi și citești? Unde se duce toată informația, dacă o risipești în comentarii și păreri personale?

Soulfly „Father of creation give me inspiration”

Dintre primele albume Soulfly, cele scoase imediat după retragerea lui Max Cavalera din Sepultura, cred că Prophecy a avut cel mai mare impact. Cele 3 albume anterioare au fiecare momente bune, însă niciunul nu m-a făcut să zic, da dom’le, Max is back! Prophecy te lovește de la început cu piesa de titlu, una dintre cele mai bune compoziții ale lui Max ever (ca să nu mai vorbim că în videoclip apare și David Ellefson la bass, camuflat sub o căciulă care-l face să cadreze cu stilul Soulfly) și continuă pe același stil (cu unele inserții unplugged) încă vreo 20 de minute, până se mai liniștesc lucrurile odată cu Moses, o piesă de altfel foarte bună, pe ritmuri de inspirație reggae. Urmează câteva piese care trenează ușor, dar care adaugă la nota de diversitate culturală și muzicală a albumului. Personal, îmi place destul de mult și Wings. E clar însă că punctul forte al acestui disc este prima sa jumătate de oră.

Max Cavalera e un veritabil artist al poporului, al poporului acestei planete, un tip în esență autentic, un spirit liber și anti, într-o continuă căutare de inspirație în culturile, mai ales vechi, ale lumii. În același timp, e genul de metalhead etern, care „ține steagul sus” no matter what. Uneori am avut tentația să-l privesc cu un ochi critic, considerând că de zeci de ani e pe aceleași metereze muzicale și „ideologice”, fără a schimba prea multe. Însă, nu prea ai ce să-i reproșezi, pentru că în esență omul este un tip integru, care și-a ales o cale pe care, cel mai probabil, și-o va asuma până la capăt, formând în jurul său un adevărat trib. Max Cavalera, Lemmy și alții asemenea sunt până la urmă niște imagini etalon într-o lume (muzicală) haotică.

Prophecy din 2004 cu Max Cavalera at his prime.

Skid Row – „To me it’s just monkey business”

Am auzit pentru prima data de Skid Row undeva pe la sfârșitul anilor ’90 dintr-un număr Heavy Metal Magazine. Aflam acolo despre povestea de adolescent revoltat a lui Sebastian Bach, ce purta cu mândrie în piept o insigna Metallica și care se lua la harță cu alții de vârsta lui pe motive de supărarea pe viață. Prea mult nu cred că s-a schimbat în ultimii 30 de ani, tipul rămânând un etern roacker revoltat și entuziast, motiv de amuzament etern. Ce îl „scoate” însă este vocea aia teribilă a lui, look-ul cu care probabil a rupt inimi și totodată fuste, dar și primele albume Skid Row, pentru care a prestat vocal. Din păcate, a fost dat afară din trupă pe un motiv destul de stupid, dar care arată că despre Bach se poate spune orice, numai că nu ar fi totuși un tip realist. Se pare că, fără știrea celorlalți membri Skid Row, ar fi acceptat o propunere de a deschide un concert Kiss. Ceilalți s-au ofuscat, considerând că Skid Row era deja o trupă îndeajuns de mare încât să nu mai cânte în deschiderea nimănui, la care Bach ar fi replicat că niciodată Skid Row nu va fi o trupă într-atât de mare încât să nu deschidă pentru Kiss… avantaj Bach și Kiss, Skid Row devenind un mare nimeni după plecarea acestuia.

Din când în când mă mai trezesc ascultând unele piese Skid Row. E o muzică ce mă binedispune instant, care e îndeajuns de bine făcută încât să nu mi se pară că ascult prostii, dar care nici nu poate fi luată într-atât de în serios încât să devin fan „down for life” Skid Row. În plus, gândul la felul de a fi al lui Sebastian Bach mă amuză la fel de instant 😀 . Dacă ar fi să aleg un album preferat acela e Slave to the Grind-ul din 1991. Sound-ul e ceva mai greu față de albumul de debut, Bach e în prime time-ul vocii sale și sunt cel puțin 3-4 piese pe discul ăsta chiar bune, anume Monkey Business, Slave to the Grind, Quicksand Jesus, In a Darkened Room (dintr-un motiv necunoscut cred că a devenit piesa care îmi place cel mai mult), Wasted Time.

 

Skid Row, pentru zile plăcute de vară și în cinstea viselor tinereții, lăsate în urmă de prostia aceleiași tinereți.

Death, the Spirit Crusher

The Sound of Perseverance e ultimul disc al trupei Death, a apărut acum 20 de ani și a fost pentru mine unul dintre acele albume care mi-au fixat gusturile pentru muzica metal. Trupa în sine ar fi avut potențialul de a deveni una dintre trupele mele favorite, cot la cot cu Opeth, My Dying Bride sau Rotting Christ, o trupă după care aș fi mers pe la festivaluri să o văd prestând live, dacă, desigur, Chuck Schuldiner nu s-ar fi prăpădit în 2001.

Îmi place absolut tot la acest album, vocea aparte a lui Chuck, riff-urile sănătoase, bătrânești, ruperile de ritm, touch-ul progressive, feeling-ul heavy-metal/ thrash, inserțiile clare de bass, dialogul de solo-uri dintre Chuck și Hamm sau cover-ul Painkiller. Îl ascult și acum cu aceeași senzație de adolescent care descoperă o lume nouă, devine entuziasmat și asimilează profund și ireversibil totul.

Obligatorii: Scavenger of Human Sorrow, Spirit Crusher, Bite the Pain, Flesh and the Power it Holds, Voice of the Soul.

”I told you once but I will say it again
when you live the flesh it is the beginning
of the end
it will take you in
it will spit you out
behold the flesh and the power it holds”